Blog imagini

Cum Arată Hoțul De Cărți

Intro

Pentru toți care au dat click pentru romanul lui Markus Zusak, Hoțul de cărți, îmi pare rău, noi ne-am axat pe alți hoți, nu neapărat pasionați de manuale de gropari, dar la fel de interesanți și urmăriți atent de Moarte. (că doar vorba romanului, scapă cineva?) Dacă ne raportăm strict la universul nazist când vorbim de hoție culturală, ei au centura neagră clar. Nu numai că au furat colecții întregi de tablouri și sculpturi și chiar și-au însușit faimosul bust al lui Nefertiti. Deci nu cred că protagonistul este chiar un hoț ci mai degrabă un pasionat de cărți. Ai fi tentat a zice în general, că cei ce iubesc cultura, arta, literatura nu s-ar înjosi la actul furtului, căci într-un fel magic înțelegerea esteticii te-ar face o ființă morală superioară, dar nu-i chiar așa. Romanii au furat de la greci, egipteni, sirieni și lista continuă, gurile rele spun că așa și-au construit imperiul. Numai zic că undeva era o bibliotecă în Alexandria și acum nu mai este. Imperiul Britanic și-a însușit obiecte de artă de prin toate continentele iar în Statele Unite ale Americii găsești liniștit colecții care conțin de la katane japoneze dinainte de epoca Meiji până la armuri descoperite de la prima Cruciadă (și țara nici nu exista pe vremea aia, numai zic). Poate furăm doar pentru că unii colecționează și atribuie valori amețitoare unor lucruri sau din rațiuni complet diferite. Și dintre toate lucrurile care se pot fura, unii fură doar cărți. Pentru că nu sunt doar cufere de cunoștințe ci portaluri spre o viață de vis, un statut social elevat. Și ai zice că dacă tot nu ne place nedreptatea, n-am scrie despre ea, însă scriem, și chiar ne plac hoții în literatură. Sunt romane consacrate, mituri și chiar legende despre hoți. Deci hoți găsim în cărți, dar oare ce cărți se fură și de unde? Și oare se fură de acum cărți sau din totdeauna?

De ce furăm ?
            Poate greu de crezut dar animalele fură, atât din dorința supraviețuirii cât și din pasiune. Sunt foarte multe clase de prădători care sunt extrem de abile în a fura prada altora. Hienele, de exemplu, fură leii (și după se duc la pariuri), leul de multe ori sustrage de la leoaică premiul vânătorii și de la săracul ghepard fură toți. Noroc că își mai agață în copac câte o gazelă. Coțofana, non-prădător afirmat, fură tot ce sclipește. Și tot ce fură îi folosește la împodobirea cuibului, așa că de multe ori sunt adevărate comori secrete de găsit printre crenguțe și frunziș. Și poate părea ceva atât de bizar pentru un animal, însă face parte dintr-o tehnică de prezentare a statutului. Spre deosebire de alte specii, masculul construiește cuibul, și cu cât este mai atractiv, cu atât este mai de dorit de femele, însă este un risc foarte mare pentru mascul, pentru că atât se străduiește să le găsească și să le așeze că vecinu‘ deja i le șterpelește. Ceea ce, natural, iscă lupte și conflicte pentru curtarea femelelor.

            Cred că la începutul vieții de trib, furam și noi din rațiuni similare, supraviețuire și dorință de copulație, însă cu cât s-a diversificat societatea așa a evoluat și hoția. dacă ne gândim că oricine fura secretele de creștere a cailor putea fi ucis sau ori că druizii au decis să-și transmită cultura numai prin viu grai pentru a nu fi însușită de alții, înșiruire de evenimente care ar fi condus cu siguranță la haos.

Hoața Coțofană

Dar, fie că vorbim despre acum sau despre Antichitate, este clar că fie furăm, fie înșelăm, din rațiuni din cele mai diverse. Dar de ce furăm cărți? Auzim des știri despre hoți care fură de la bănci, păcălesc investitori sau mai rău despre politicieni corupți. Suntem deja obișnuiți cu portretele, declarațiile sau rațiunile lor. Însă, mă reîntorc la întrebarea principală, cum arată hoțul de cărți ?

            Economistul Dan Ariely a studiat cu atenție breșele din codul nostru moral. El definește furtul în economie cu o formulă simplă, calculăm riscul de a fi prins și repercusiunile asociate versus ce putem câștiga de pe urma furtului. Unii hoți simt un adevărat festival de Schadenfreude (bucuria cuiva în legătura cu moartea proverbială a caprei vecinului) atunci când sustrag bani de la instituții considerate cultural ca fiind malefice (bănci, firme de investiții, ministere etc.). Se simt îndreptățiți să-și însușească ce nu este al lor atunci când victima este un personaj colectiv fără mască. Mai sunt unii care fură, porecliți de internet ˮpirați de verandă“, coletele livrate în fața ușii. Furtul aici este o oportunitate care se prezintă inocent, coletele fiind lăsate fără apărare și care generează foarte multă adrenalină. Hoțul are șansă să rămână neprins, obiectul poate fi vândut rapid și de puține ori intuiești ce se află în cutie. Este ca un joc de noroc, poate să se ascundă o adevărata comoară sub cartonul maro. La fel ca în cazul instituțiilor bancare, din nou, victima nu are o identitate și de asemenea, multe firme de livrare oferă cumpărătorilor compensații atunci când coletul nu ajunge la ei. Deci 0 repercusiuni și puține ocazii de remușcare. Dar dacă, să spunem ipotetic, că se fură un colet în preajma Crăciunului în care se sustrage o mașinuță roșie de curse... Victima devine un băiețel care acum este lipsit de cadoul de Crăciun și repercusiunile vin în forma mustrărilor de conștiință. Dan Ariely descoperă factorul acesta în experimentele sale, avem tendința să furăm și să înșelăm atât cât să nu ne știrbim părerea bună despre noi. Ne alegem un prag al stimei și acceptării de sine și dedesubtul acestuia cam putem face ce vrem. Astfel, lecția care ne-o dau ˮpirații de verandă“ arată așa: cu cât îndepărtăm obiectul furtului de bani, cu atât mai facil este actul. Tot Dan Ariely face un test similar înr-un campus universitar în care lasă 6 doze de Coca-Cola în frigider vs. 6 bancnote de 1 dolar nesupravegheate. La sfârșitul primului experiment, dozele dispar în mare parte, la sfârșitul celui de-al doilea experiment, niciuna din bancnote nu dispare.

Deci, hoțul poate fi oricine, poate acționa oricând și, cu cât obiectul este mai departe de bani, cu atât sunt șanse și mai mari să se întâmple des. Deci, ca și concluzie, e o minune că mai avem cărți pe raft la anticariat :P.

Hoți faimoși

            Nu vă suspectez, dragi cititori, că n-ați avea scrupule sau o conștiință ageră, ci doar vă am în vedere ca fiind pasionați de cărți. Pasiunea sau dorința de a avea cărți e boală grea și costisitoare, mai ales dacă ești interesat de rarități. Și, să spunem că în anticariatul nostru nu sunt hoți (deși a mai făcut Saramago picioare), dar oare ne-am uitat peste tot? Ca să ucid suspansul, am găsit mulți, dar nu cu cărți în palton ci mai degrabă printre file. Sunt destui hoți în literatură și mitologie, toți destul de faimoși. Robin Hood, care poate depășește studiul profesorului Ariely, a purtat cu sine nu numai prăzi de la nobili ci și diferite valențe culturale. Robin Hood este mai mult decât un hoț provincial, este un produs prețios al culturii, un simbol, asemeni poate lui Toma Alimoș din balade populare. Dar n-a fost tot timpul văzut ca un nobil ce a luptat pentru popor, ci în unele versiuni este chiar flăcău din Yorkshire și nu rivalul șerifului din Nottingam. Primele versiuni apar încă din sec. XIV și pun personajul eroic mai mult în partea rurală a societății, fapt potențat cultural de răscoala țăranilor din 1381. El apare ca un rebel ce persecută autoritatea nobililor pentru binele celor asupriți. Mai apoi, în sec. XVI, Robin Hood este rescris ca un nobil decăzut, romantic care dorește să egalizeze societatea, luând de la cei avuți, împărțind săracilor și nu în ultimul rând, cântă el însuși balade domniței Mariana.

            El n-a rămas doar o legendă, ci din contră, a intrat în mentalul colectiv ca un simbol pentru dreptate și curaj. Împreună cu banda sa, ei nu erau niște răufăcători comuni, proscriși ai comunității, ci din contră, juști și drepți în raport cu propriile lor principii. Hoți Legendari

            Prometeu, din mitologia greacă, este asemeni lui Robin Hood, un campion al umanismului. El este cel care fură focul de la zei pentru a-l da oamenilor. Aceasta este prins și pedepsit de către Zeus. Prins de o piatră, el era chinuit de un vultur, care venea zi de zi să-i mănânce ficatul, acesta vindecându-se la loc în fiecare seară. Acest supliciu este încheiat de Hercules care, potrivit lui Hesiod, îl eliberează pe Prometeu. Furtul focului este o metaforă pentru aducerea civilizației în fața omului, un mit similar este cel al domesticirii omului prin Eros. Shamhat, din Epopeea lui Gilgameș, îl seduce pe Enkidu prin frumusețea ei fără de pereche, simbolul sălbăticiei și a naturii primordiale a omului, aducându-l din sânul naturii în cel al civilizației (se spune că aceștia s-au iubit șase zile și șapte nopți, ca după el să fie convins să se convertească la urbanism). Fie că furăm focul sau seducem omul, cumva păcălim zeii pentru a ne salva neamul de primejdiile naturii și a-l aduce într-un statut al civilizației, protector de intemperiile destinului. Putem concluziona că noi ne-am furat societatea, de la Divin, pentru a ne măsura cu ei și a deveni noi înșine zeii ai lumii noastre, mici și aglomerate. Și poate, ca un joc de mimesis, așa este și hoțul de cărți. Un Prometeu al culturii minore, care fură un “foc” civilizator, care aprinde mai departe mistuirea pentru ce e dincolo de orizontul lumii acesteia, ceva ce să ne poarte pe toți în nemurire.

            Să nu uităm acum de Thrym, regele uriașilor, care a furat cel mai cunoscut artefact din mitologia nordică, ciocanul Mjölnir. Pe când Thor dormea, acesta l-a furat. După ce Thor realizează lipsa se sfătuiește cu ceilalți zei, cum ar fi mai bine să procedeze pentru a-l recupera. Pericolul consta în faptul că Thrym, înzestrat acum cu puterea lui Mjölnir putea cuceri Asgardul, căminul zeilor. Loki, fratele său, îl sfătuiește să se îmbrace în mireasă, știind că Thrym dorește să o ia de soție pe frumoasa Freyja. Deloc încântat, Thor acceptă să fie împodobit și îmbrăcat în straie de mireasă, fiind condus de Loki, travestit în servitoare, către ținutul uriașilor în trăsura sa trasă de capre. Thrym, vazând alaiul, era peste putere de fericit, căci Freyja era singura comoară ce lipsea din regatul său. După ce se ospătară, Thrym adusese ciocanul pentru a încheia ritualul căsătoriei, punându-l în brațele miresei. Thor, râzând zgomotos își ridică voalul și în loc de sărut luă pe Mjölnir și îl ucisese pe hoț. Această poveste este desprinsă din baladele vechi asociate cu poemele eddaice. Însă pentru că nu putem fi siguri de originea acestei povești, fie că era un basm transmis prin viu grau, sau niște parodii scrise de creștini pentru a ridiculiza credințele străbune, judecați voi. Că și pe la noi prin basme se plimbă Dumnezeu cu Sfântul Petru, pentru a ajuta sau învăța creștinii despre Calea cea dreaptă. Deci dacă Dumnezeu se poate îmbrăca în cerșetor, așa poate fi și Thor mireasă.

Ce cărți se fură, de unde și soluții

După ce și-au făcut inventarul atât librarii cât și bibliotecarii acestea sunt doar câteva titluri care se fură des. Să știți că diferă, mai ales față de ce se fură și din anticariate. De exemplu, din librării pe primul loc își face prezența Haruki Murakami. Urmat după de Charles Bukowski. După îl avem pe Hemingway, cunoscut pentru titluri precum Insulele Lui Thomas HudsonPentru Cine Bat Clopotele sau Adio, Arme. Alte cărți care se dau pierdute la librărie sunt cele ale lui Scott Fitzgerald. Cunoscut pentru Marele Gatsby, Blândețea Nopții. Poate spre surprinderea nimănui, pe listă apare și întreaga colecție Harry Potter. Apoi dispar și volume din opera lui Jeffrey Eugenides. La fel de misterios dispare Cartea Recordurilor Guinness. Și Biblia aparent se fură de peste tot, hoteluri, biblioteci, librării, etc. Din biblioteci apropo se fură în mare parte titluri legate de vrăjitorie, demonologie, paranormal. Urmate de volume despre farfurii zburătoare, extratereștri antici și astrologie.

            Până acum imaginea hoțului este atât de polarizantă încât ajungem la concluzia că oricine poate fura o carte, trebuie doar să aibă o pasiune pentru un subiect în sine și o ocazie de a acționa. Mai mult decât atât cartea care urmează să fie sustrasă trebuie să fie de o valoare mai mică decât pragul conștiinței proprii.

Pușculița Pentru Cărți

Potrivit romanului Omul obsedat de cărți, din anticariate se sustrag cărți rare, care sunt fie prime ediții fie exemplare semnate de autori faimoși, cărți cu o istorie zbuciumată, scandaloasă sau cu tiraje minuscule. Și spre surprinderea mea, hoții profesioniști de cărți nu le fură pentru poveste, ci strict pentru material. O primă ediție fie ea Winnie the Pooh sau Lolita vor fi cotate la câteva mii de dolari doar pentru tirajul limitat și listarea lor ca și cărți interzise (aici fac aluzie doar la Lolita).

            ”Îți face plăcere s-o ții în mână și s-o adaugi la colecție – dar nu s-o citești, aproape niciodată n-o citești. Ca majoritatea colecționarilor de carte, nu e atașat de poveste, cât de ce reprezintă. ˮ 1

            Ca și obiectele de artă, cum și de altfel sunt unele cărți sau manuscrise, ele reprezintă simbolul unei lumi princiare, unei puteri supraomenești. Să facem un exercițiu de imaginație, suntem în fața unei uși de nuc, frumos încrustate cu elemente de metal, detaliile unor ramuri frumos încolăcite pe trupul ei, de la balamale până la broască. Pe broască găsim un mâner greu, impunător, cu capul unui leu. Trecem de ușă, într-o cameră luminată gentil de felinare, presărate ici colo din timpuri de mult apuse, este o atmosferă caldă cu un miros inconfundabil, un miros de amintiri, fructe uscate și cerneală. Suntem înconjurați de rafturi, un birou, un glob pământesc arămiu, draperii trase și câteva hărți spânzurate. Printre rafturi, unele închise în vitrine impunătoare, altele înghesuite, sunt cotoare de piele, sau ediții închise în casete speciale, sau în pânză. Ne copleșesc privirea literele ștanțate cu auriu, pe care tronează autor și operă. Oare nu este această imagine însăși definiția unei vieți privilegiate, pentru care șterpelirea unui volum este un risc mic. Volum cu volum, putem să ne construim o astfel de lume, nu ? Să o populăm cu vise închise în hârtie și cerneală, să ne învelim în protecția unor coperți roșii, mai că nu ne cheamă să luăm o carte în timp ce un anticar neștiutor stă cu spatele.

            Așa a gândit și John Gilkey, după ce a furat cărți în valoare de 100.000 dolari. A fost închis în mai multe rânduri, dar nu a putut niciodată să părăsească această pasiune, pentru cărțile rare, sacrificându-și libertatea.

            Acest John Gilkey vine dintr-o dinastie aș putea spune de hoți, care ar fi în stare să se lupte cu Biserica, să-și dea toată averea și chiar statutul social pentru a putea pune mâna pe o carte. Furtul din pasiune pentru cărți nu se întâmplă doar de la apariția edițiilor princeps, ci de când se scriau cărți și manuscrise. Concluzia este clară, stârnesc fascinație indiferent de secol, context cultural sau spațiu socio-economic. Însă cum ne păzim acum și atunci de ei ? Acum, ce îi drept metodele sunt simple: camere de luat vederi, liste publicate des cu toate colecțiile furate, asigurarea cărților prețioase și nu în ultimul rând crearea unui protocol de securitate special pentru anticari și colecționari.

            Dar ce te faci dacă ești un călugăr copist, într-o mănăstire florentină din sec. XV, și ai stat vreo 3 ani să trudești la copierea unei cărți? Cum te asiguri că munca ta asiduă nu face picioare în timpul unei slujbe? Simplu, pui un blestem pe carte și după îi faci niște cătușe speciale de o legi de raft. Fără poante, există în mănăstiri o sumedenie de biblioteci cu lanțuri care asigurau siguranța volumelor față de mâinile abile ale oricărui student pasionat de cele sfinte. Se atașau la volume o copertă specială din lemn, la care se atribuiau bare de metal cu un lanț legat fie de raft fie de un pupitru special de citit.

Blestemele, varianta mai creativă de apărare, care în majoritatea cazurilor erau simple, excomunicarea, fie formulări personalizate.

            Să-l lovească damblaua pe cel care fură cartea aiasta, o ia cu împrumut ori nu dă înapoi stăpânului ei (...) și tot trupul să i se prefacă în praf și pulbere (...). Viermii să-i roadă măruntaiele în numele Viermelui fără de moarte și la sfârșit, când va ajunge la osânda cea de pe urmă, flăcările Iadului să-l mistuie pe veci.”1

            Dacă careva poftește la această carte, să fie asupra sa moarea cea grabnic arzătoare, să-i dea-n ceasul-cel-rău, fiarbă-l focul cel neîncetat, rupe-i-sar oasele pe roată și spânzura-l-ar tartorii. Amin” (blestem scris pe un manuscris, 1172, traducere personală)

            Oricare ia această carte, o strică sau o ascunde sau care va șterge aceste cuvinte sau le va face pe ele pierdute, să-i fie numele șters din Cartea Vieții” (blestem sec. XIII, Mănăstirea Rochester, traducere personală)

            Nu știu voi dar nici nu m-aș risca pentru un ceaslov sau Cântarea Cântărilor cu cele mai mirobolante iluminări dacă pedeapsa este damnarea veșnică a sufletului. Așa că dragii mei, noi suntem aici, avem reduceri, facem negocieri la cumpărături cu cantitate. Să nu vă tenteze nimic nici la alte anticariate, pentru că poate nu-i Sfântuʼ Petru de serviciu, dar nici să fii anchetat pentru furt nu-i interesant.

 Straight To Jail

 

Bibliografie:

·         Tablouri:

1.      Coțofana, ilustrație preluată, Pinterest, More, I.C. Springman

2.      Ted Talk “Why we think it‘s ok to cheat and steal (sometimes)”, Dan Ariely

3.      Sf. Ieronim in studiul său, sec XVI, Marinus van Reymenrswale, sursă Collection Care Blog

·         Cărți:

1.      Omul obsedat de cărți, Allisson Hoover Bartlett, C39337

by Diana Atasiei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate *