Blog imagini

Pandemie sau Cum am uitat să murim

Să rupem de la început bandajul de pe existența noastră umană aparent imuabilă. O să murim, eu care scriu, tu care citești și inclusiv baiatu' care a scris codul pentru pagină și Zuckerberg la fel (în caz că citești articolul pe facebook ori, dacă ești pe site-ul nostru, Odin a murit deja, așa că te las câteva minute).

Dacă încă mai ești aici, este în regulă, a te împăca cu propria mortalitate este un proces în sine și este mai bine să vezi moarte ca pe un plan sau o călătorie decât ceva ce trebuie pus sub preșul ignoranței și tabuului. A deține controlul asupra acestui proces poate părea terifiant și copleșitor, însă este ceva pe deplin uman și cathartic. Orice cultură are propria versiune asupra unei morți onorabile, unii vor să moară în propriul pat înconjurat de cei apropriați, alții vor să moară în bătălie și alții pe malul râului Gange. Versiunea românească care îmi este cea mai familiară este cea cu bocetul și carul de înmormântare, în care mortul este îmbăiat și îmbrăcat de către rude și apropriați, pus în tindă, vegheat 3 zile și urmat la cimitir în timp ce sufletul trece vămile văzduhului. La fel de important este praznicul de după, când cei ce au participat la cortegiu se întâlnesc la masă să cinstească pentru cel trecut la cele veșnice. 

Fie că vrei să fii îngropat cu fast și pompă, dus într-o trăsură neagră către cimitir sau vrei să fii incinerat sau chiar îngropat la rădăcina unui copac, important e să iei în serios aceste decizii pentru că trăim în vreme de pandemie și aici cam toate regulile jocului se duc pe fereastră. Pandemia, ciuma Covid sau anul 2020, care a durat cât 50 de ani, a scos la iveală frica unei generații față de moarte și morți. Numărători morbide publicate zilnic la știri, imagini cu trupuri îngropate în grabă, lăsând în urmă familii distruse, nimic mai oribil nu ne puteam închipui ca societate. 

Dacă până acum poate nu aveai niciun plan pentru cele veșnice, acum cel mai probabil nu ai avea încotro, dacă ar fi să te infectezi cu virusul Sars-Cov-2 și acesta ți-ar cauza moartea. Știu, sună oribil și despresiv, dar nu-ți pierde speranța: mai încolo am și glume cu schelete care dansează, meme de Evul Mediu etc. 

Ce este cert este că pandemia ne-a dovedit că noi, cei din generația corporațiilor, mersului pe Marte și cryptomonedelor nu suntem decât paraleli cu moartea. Ne-a trebuit o pandemie globală să ne readucem aminte de propria mortalitate și ne-a obligat din plin să ne confruntăm cu ea în mijlocul singurătății și a teoriilor conspiraționiste despre ghimbir și pătrunjel magic. Dar dacă ți-as spune că și străbunica a trăit în umbra tuberculozei și a poliomelitei, ciume care și-au găsit târziu vaccin și că aceste perioade morbide au adus în afară de nefericire si progrese în medicină, literatură, artă și dinamică socială.

Da, sunt puțin nebună, însă citatul nu-i al meu, ci al lui Novalis:

“Așa-i că tot ce-i mai bun începe cu o boală?“

Ciumă, artă și schelete dansatoare

De la prima vedere ai zice că arta și frumosul sunt în același câmp lexical sau măcar orizont lingvistic, însă nu. Pictorii, pe lângă că puteau fi identificați lejer ca ciocli, la câte cadavre aveau uneori în studio (Michelangelo, David e mai atrofiat ca ultimul client Daniel și Anca, dar e în regulă, te iubim mai mult decât Papa), fiind fascinați de alegoria morții și a ciumei, cu predilecție. Urgia lui Dumnezeu sau Pedeapsa Cerului pentru Păcatele Noastre erau teme monumentale ilustrate prin armate de morți cotropind cetățile viilor într-un context apocaliptic. Walking Dead? Nu îi doar Breughel în sec XVI cu tabloul “Triumful Morții“ ( nu i-ar face dreptate un copy/paste

anticariat-odin

aici așa că recomand să-l vedeți sau măcar să-l studiați în liniște pentru călătoria acceptării propriei mortalități). De la Moartea Lui

Adonis până la dansul morților (Totentanz) această parte macabră a vieții este imortalizată pe multe pânze, atât clasice și moderne.

Moarte Lui Adonis (vedeți mai sus), tablou din pictura olandeză de secol XVIII are în prim plan un cadavru, se observă lipsa de vitalitate și rotunjime. Trupul desecat, care deja face trimitere la ideea unui schelet, prin protuberanța oaselor cutiei toracice și bazinului, ia locul principal din spațiul picturii. În comparație, Afrodita, cortegiul ei și Cupidon, cuprinși de un delir, transmit ochiului mișcare, expresie, emoție. Și, în spate, avem o natură întunecată, îndoliată deja de scena principală a morții și a suferinței. Câinele portretizat în stânga jos face trimitere la vânătoarea care cauzează sfârșitul lui Adonis, dar poate fi și o metaforă pentru iubirea și atașamentul Afroditei. În Evul Mediu câinele era un simbol pentru fidelitatea soției. Moartea lui Adonis este una tragică, moare ucis de un mistreț, însă sfârșitul și-l găsește în mâinile persoanei iubite, Afrodit, îngrijindu-i trupul și comemorându-i moartea. Această afecțiune ce se prelungește și după moarte, evidentă fiind și prin prezența porumbeilor, dă sens tabloului: un triumf al iubirii și nu al morții. Indiferent cum suntem despărțiți de cei dragi, îi purtăm vii în iubirea noastră.

Vorbind de iubire, ghici cine și-a imortalizat soția în dimineața morții sale? Monet, nu băiatu’ de la picnic, Manet, ci cel cu nuferii. 

Soția lui este de multe ori subiectul picturilor sale impresioniste, fie în câmpul de maci, sub o umbrelă sau plimbându-se pe străzile Parisului. Însă aceasta nu este doar o prezență picturală, ci și marea iubire a pictorului. 

O răpește altă ciumă faimoasă, tuberculoza, care își va găsi vaccinul mult prea târziu, chiar în secolul XX. 

Culorile și tehnica impresionistă arată vădit  disperarea soțului ce își privește pentru ultima oară soția mult iubită și prețuită. Se văd licăririle răsăritului, ceea ce pare că deranjează vălul întunecat albastru indigo, acestea întinzîndu-se până aproape de ochii ce nu aveau să se mai deschidă în lumina soarelui. Cu toate acestea, tabloul nu este nimic ieșit din comun la vremea aceea, ca și referință, cu dezvoltarea fotografiei, singurele poze de care puteai să dispui erau probabil cele de la propria înmormântare. Însă, trecând peste morbid și șoc, este un tablou unic și incredibil, testament al umanității ce poate oferi un univers în sine, chiar supusă unei existențe fragile.

anticariat-odin-2

Și, pe lângă metaforă, privim acum prin ochii unui soț ce și-a pierdut soția, ce poate fi mai dureros când te desparți de sprijinul tău, de muza ta. Nu vom putea vorbi niciodată cu Monet, însă putem privi ce a privit el, nu numai cu sufletul îndurerat a unui muritor dar și cu cel de artist care și-a prins durerea în vopseaua unei pânze și din ea a țâșnit clipa mută a unui sfârșit de lume, intim, într-un pat, fără bocete, fără cortegiu, singur. 

Am promis niște schelete care dansează, și eu mă țin de cuvânt. În secolele XIV, XV, și XVI au avut loc cele mai mortale episoade ale ciumei negre. Aceasta părea o pedeapsă divină adusă asupra păcatelor lumii, lovind atât nobilii cât și oamenii de rând. Holbein cel Tânăr folosește această alegorie a morții ce nu judecă muritorul după statut și avuție sub forma unui dans la care suntem toți forțați să luăm parte. Ce îmi amintește de horele alea sinistre de la nuntă la care ești luat pe sus de un unchi puțin cam familiar cu țuica aia bună. De aici vine imaginea unor schelete care dau chermeze în cimitir, parcă strâmbând din nas la cei vii. Disney va profita de pe urmă imaginarului acestuia pentru propriile animații. 

Acestea tot apar prin texte, manuscrise iluminate, pamflete amuzante și gravuri de lemn. Cât de important îi să ai simțul umorului și să faci meme amuzante chit că ești un copist din secolul XV-lea care crede că apa nu-i de la Dumnezeu, berea e sursa vieții și ultima oară când a fost pe la ”doftor” era pentru verificarea zodiei ori să-i dea puțin praf de craniu (nu glumesc, cel puțin doi medici faimoși în aceea perioadă, dintre care unul era și matematician, teoretizau că ciuma se datora unei constelații nefericite dintre Saturn și Jupiter. Mai râzi acum de unchiul tău două conturi de facebook și teorii despre oculta mondială?!). Ha, te-am prins, fake news, praful de craniu nu întră în prescripțiile medicale până cel puțin în secolul XVII. 

Biserica și soluții pentru a trece pandemia cu bine

Nefiresc de optimist acest subtitlu, comparativ cu acest carusel emoțional din care tocmai am coborât. Vreau să fac o mică mențiune, Biserica (preponderent Răsăriteană) nu vede în moarte o problemă, este doar o metamorfoză normală asupra trupului pentru ca sufletul să se reunească cu adevărata sa natură, cea a spiritului, a nevăzutului. Biruirea Morții pe care Mântuitorul o dovedește prin Învierea de a treia zi este piatră de temelie a credinței creștine, pentru că, asemeni Lui, noi toți suntem predestinați la o viață veșnică în Ceruri și nu mai suntem damnați la păcatul primordial (vedem noi cum ne descurcăm cu Purgatoriul). Europa fiind creștină în secolele XIV-XVI acest fapt era exersat zilnic, prin participare la slujbe sau împărtășanie și spovedanie săptămânală.

Moartea (personală și nu la scara alarmantă ) putea fi bună, oferind muritorului o ultimă confesiune sau năprasnică și traumatizantă pentru care erau mereu rugăciuni și ritualuri pentru ca familia să se asigure că cel trecut la cele veșnice nu suferea de pe urma acestui incident. Dacă erai certat cu Biserica în vreun fel sau nu aveai chef de Liturghie, primeai de la 1 la 10 ani pe la Cruciade. Soluția asta afost disponibilă numai până în secolul XII, așa că pentru actorii scenei noastre era obligatoriu oferirea unui copil clerului care avea să se roage pentru toți membrii familiei neîncetat. Nu mai puțin populare erau cumpărarea de jalbe speciale pentru iertarea ofenselor și/sau ridicarea unor locașuri de cult. 

anticariat-odin-3

Desigur, sunt soluții spirituale mai ”ieftine” care ne pot aduce mai aproape de străbunii noștri. Dacă noi avem remedii precum cristale, ghimbir crud, bicarbonat de sodiu, lămâie și meditații combinate cu yoga de dimineață, ei puteau să cumpere la sume ceva mai modice amulete speciale cu rugăciuni împotriva ciumei scrise de călugări asceți care se flagelează în numele mântuirii neamului omenesc. Să fim înțeleși, în acest scenariu ciuma (bubonică, sifilisul etc. ) era trimisă de Creator pentru a ne readuce de pe calea pieirii (nu săne ia din calea moarții, desigur, ci vorbimdespre lipsa mântuirii sufletești). Asemeni unor fii risipitori din epistola biblică, muritorii au fost pedepsiți prin molime pentru a-i întoarce la credință, căci nu se dorește moartea păcătosului, ci mântuirea lui (eu nu sunt aici să agit spiritele sau să trag concluzii, însă nu îi departe de basmul cu Gates și Oculta Mondială care nu vrea să plătească pensii la seniori).

Pe lângă amulete și jalbe speciale, mai puteai să-ți coși în haine sau să porți icoane cu Sfântul Rochus și/sau troparul său (băiatu‘ cu togă roșie din stânga), ocrotitor garantat împotriva oricărei ciume. Lui i se vor înălța foarte multe biserici în timpul celor mai grele episoade ale pandemiei.

anticariat-odin-4

În picturi îl vedem deseori înfățișat ca pelerin, cu toiag și haine simple. El este prezentat în acest exemplu ca fiind el însuși bolnav de ciumă. Din scrierile despre viața sa știm a salvat atât oameni cât și animalele de ciumă, vindecându-i miraculos în numele Domnului. Urmează exemplul Sfântului Francisc De Assisi și mare parte din viață o trăiește într-o asceză strictă, însă se bucură de o popularitate enormă mai ales în rândurile oamenilor simpli. De asemenea, atunci când medicii și tot personalul medical disponibil se refugia departe de zonele afectate, multe ordine monahale, maicile mai ales fiind cunoscute ca tămăduitoare, erau singurele care ofereau îngrijiri celor bolnavi sau muribunzi, dacă nu erau deja izolați forțat de autorități (era o practică foarte des întâlnită ca autoritățile, odată ce depistau boala într-o reședință, să bată în cuie ușile și ferestrele blocând înăuntru pe toți locuitorii imobilului).

Interesant nu mi se par neapărat din epoca aceasta raportarea la remedii și soluții, ci vinovăția, fiind direct conectată cu boala. Bolnavii nu erau niște victime nefericite ale unei maladii, ci păcătoși ce nu și-au mântuit păcatele. Sifilisul, virusul HIV, lepra au făcut din bolnavi niște proscriși. Virusul Sars-Cov-2 a dus la aceeași stigmă. Cei infectați erau considerați de multe ori în media ca fiind neglijenți, ignoranți și înapoiați. Pandemiile nu vor înceta să afecteze corpul uman, însă sper ca în viitor să putem curba mecanismele sociologice ale trecutului pentru a le putea depăși cu cât mai puține victime.

Pandemia și Literatura

Au fost nenumărate opere literare care au avut ca temă societatea în toată splendoarea ei. Cu bube și negi, cu personaje mai de la marginea orașului și narațiune ce se depărta de bunul mers al lucrurilor. Deși literatura în general este privită ca o ieșire din real, o escapadă, poate fi și o oglindă sinceră a unor colțuri și situații ce nu fac parte din major, ci dintr-un minor discreditat. Astfel nu e de mirare că boala și moartea sunt teme recurente prin istoria literaturii universale.

Cum Evul Mediu este cel mai des afectat de ciumă, este aproape natural ca aceasta să bântuie și prin filele operelor de artă. Astfel, Boccaccio nu numai că pune temelia unei proze umoristice și moderne la mijlocul secolului al XIV-lea, ci imortalizează Ciuma Neagră pentru toate viitoarele coșmaruri. Decameronul are ca intrigă instalarea pandemiei în Florența. “s-a încuibat ciuma cea ucigătoare, care prin mijlocirea stelelor sau poate datorită faptelor noastre mișelești, trimisă fiind spre îndreptare asupra muritorilor de către dreapta urgie a a Celui-De-Sus, prinzând a bântui (...). Împotriva ei se dovediseră neputincioase și înțelepciunea și prevederea omenească (...) ci la începutul bolii, atât bărbaților cât și femeilor le ieșeau la subțiori ori pe la stânghii niște umflături, din care unele erau cam cât ar fi un măr, altele cât ar fi un ou (...)ˮ. Și de bine de nu, după aceste realiste descrieri se înșiruie niscai povestiri satirice sau cavalerești (NSFW), care nici nu se compară cu lucrările lui Dante sau Petrarca în exprimare sau tematică, însă aveau să influențeze un poet englez pe nume Geoffrey Chaucer.

Una din cele mai vechi opere literare, ce aparține epocii medievale sunt Povestirile din Canterbury scrise de Geoffrey Chaucer. Recunoscut pentru meritul său în literatura engleză a secolului al XIV-lea, viața și-o petrece ca membru al curții lui John de Gaunt. Datorită unor misiuni diplomatice în Italia, el ia contact cu Boccaccio și este vădită inspirația care i-o oferă. Ambele opere cuprind stilul povestirii în ramă, mai mulți naratori sunt situați în același spațiu (un Palazzo abandonat fugind de ciumă, o tavernă pe drum spre un pelerinaj ) care povestesc diverse întâmplări pentru a distra cititorul. Ca și Boccaccio, Chaucer face trimitere la ciumă în povestea Vânzătorului de Indulgențe, aceasta putînd fi văzută ca o meditație a autorului asupra morții, cu un prolog asupra avariției ca păcat. Moarte apare ca personaj, un hoț de vieți,  care prin molime răpune trupul ce apare în sicriul inspectat de cei trei protagoniști. Ei decid să se înfrățească pentru a răpune Moartea și sfârșesc, din cauza lăcomiei, să fie trei leșuri la marginea drumului. Povestea, în sine pedagogică (și o țâră de marketing pentru strângere de jalbe) introduce o moarte alegorică, care păgubește lumea prin propria lăcomie, fiind o molimă pentru omenire. 

Edgar Allan Poe, cunoscut al literaturii gotice, romantic și terifiant geniu al literaturii americane, este în total dezacord cu intenția pedagogică a literaturii. El consideră că literatura începe ca artă numai când autorul își focalizează tot talentul spre transmiterea unei trăiri, a unei reverii exacte. Efectul, aproape ca o piesă de teatru, trebuie calculat cu exactitate, spre a nu lăsa la voia sorții niciun cuvânt. În opera sa, Masca Morții Roșii, vedem o perspectivă modernă asupra ciumei și a societății umane. Prințul Prospero vede paguba adusă de ciumă pe locuitorii cei mai umili ai ținutului, fapt ce îl determină să se refugieze într-un castel solitar împreună cu curtenii săi (asemeni multor nobili din Evul Mediu și chiar din epoci mai moderne). Această protecție infantilă este deconspirată când însăși Moartea în Mască Roșie își face apariția la un bal mascat, fiori reci de frică cuprind curtenii toți (nu-i Stalin sau Lenin, râdem glumim, dar nu părăsim ideologic locația). Astfel toți cei ce se refugiază de această moarte sfârșesc cadavre. Aici nu are rost nici analiză nici comentariu, vă invit doar să citiți alte nuvele la întâmplare, căci e o experiență atât de profund umană a fricii. Cu fiecare rând adrenalina crește, simțim atât de viu frica prințului și oroarea lui, ce bine că la ultimele rânduri putem bloca moartea la un semn de carte. Dar poate ea pândește dincolo? Suntem noi oare la fel de prinși în propriu castel la un bal mascat propriu?

În loc de concluzie

Trebuie să ne acceptăm natura muritoare, căci ea este unica siguranță care o avem pe această lume. Ca și Boccaccio, Chaucer și protagoniștii lor trăim un moment de cumpănă din istoria umanității, pe cât de tragic pe atât de dezarmant. Cu toată tehnologia, bogăția și prosperitatea epocii noastre, o întreagă generație a pierit în nici doi ani. Așa că putem învăța de la înaintași noștri să luăm în glumă și în serios această mortalitate a lumii. Să fim tot timpul informați și vigilenți asupra deciziilor medicale și personale pe care le putem lua (ghimbirul nu vindecă cancerul, nici nu repară sistemul imunitar, indiferent ce pagină de facebook publică acest fapt). De asemenea, nu are sens să condamnăm bolnavul pentru suferințele sale și sper că la următoarea pandemie (or să mai fie, asta dacă nu ne transformăm în cyborgi) să ajutăm la vindecarea și umanizarea lor cu cât de mult se va putea.  

Listă tablouri:

  • Moarte lui Adonis, Colecția Pictură Olandeză Muzeul Ermitage
  • Camille Monet pe Patul de Moarte (https://www.claude-monet.com)
  • Totentanz de Holbein Cel Tânăr, Infectio de W. Schreiber, F. K. Mathys
  • Pe Drum, Moartea Unui Refugiată de Serghei Ivanov
  • Icoana Sfântului Rochus, Museo Nazionale Di San Martino, Neapel 

Recomandări:

1. Secția Medicină Farmacie / Medicină Alternativă

2. Des Todes Bild ( Reprezentarea Mortii In Arta )- Fraderick Parkes Weber – 1923

3. Enigma Vietii - Jean-Pierre Soulier - Reflectiile Unui Medic-Biolog

4. Being Mortal - Atul Gawande

5. Despre Sarbatorile, Posturile Si Ritualurile Crestine - D. I. Sidorov

6. Ritualul Ortodox Al Inmormantarii Pe Intelesul Tuturor - M. Adeodatus Ungureanu

7. Spiritualitatea Evului Mediu Occidental Secolele VIII-XII - A. Vauchez

8. Eureka: A Prose Poem - Edgar Allan Poe

9. Opere - Edgar Allan Poe

10. Povestirile Din Canterbury - Geoffrey Chaucer

11. Decameronul - Giovanni Boccaccio

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate *