Restul bancului nu-l știu, am doar premisa, sper să-l găsesc până la paragraful următor. Însă vreau să fac în primul rând un cuvânt introductiv, acest articol nu este un mod de a discredita Biserica sau credința, fie ca instituție sau manifestare spirituală. Și de asemenea nu este o argumentare în favoarea sărbătoririi Halloween-ului. Articolul de față este un fel de a reflecta deschis și sincer la cum am evoluat noi, ca oameni și gândire. Începem cu tribul, care cu frica de întuneric și de iarna cea lungă, care prevesteau moartea sau foametea până la primele semne de primăvară, apelau la costume și ritualuri, la pomenirea morților, promițând Învierea și Viața Veșnică celor care plecaseră dintre noi, și ajungem la actualele tendințe de a ridiculiza tot ce nu este verificat, bazat pe și acreditat de algoritm și știință, meme-uri cu frunze de toamnă și dovlecei, povești cu fantome, vrăjitoare îmbrăcate sumar și tradiționalul  patriotism pentru sărbătoarea Sfântului Andrei.

          Ca să încep discuția de acasă, noi ca popor nu suntem în mod particular siniștri. Foarte rar găsim un autor ca Mircea Eliade să scrie despre strigoi, paranormal, sacru și profan. Însă lucrările lui sunt mai aproape de genul fantasticului, cel ce abuzează realul și trimit atât personajul cât și cititorul într-un tărâm al non-sensului. Eliade nu este deloc străinul morții sau al sufletelor pierdute, de multe ori cu tente erotice, să nu uităm de La Țigănci sau Șarpele. Dacă ținem strict de ritualuri pe stilul cercuri, focuri, incantații și fete tinere în extaz ce-și pierd cunoștința seara prin pădure, Eliade ne ajută și aici cu Noaptea de Sânziene. Însă tema principală nu este ca la Charles Dickens sau Edgar Allan Poe, întâlnirea cu paranormalul sau misteriosul, ci mai degrabă cu sacrul. Să spunem că, după Eliade, românul are un simț al sacrului, al acelui spațiu în care domnește o putere mai mare decât putem cuprinde cu mintea și mai veche decât Biserica din sat. Un echilibru primordial dintre artefactul lumii umane și elementul naturii, care a guvernat tribul atât pe timpul zilei cât și în timpul nopții înfricoșătoare. Moartea este o trecere, atât pentru cei vii cât și pentru cei ce nu mai sunt legați de viață și dintre aceștia numai cei ce sunt inițiați își vor păstra sufletul.

Creangă nu prea le are cu sacrul cei drept, dar nici cu frica de Scaraoțchi, Sarsailă sau oricare drac ori diavol de rând, la fel cum n-are frică nici de prostie, de blesteme, de Moarte sau de soldați ruși certați cu cele veșnice. El scrie despre cum românu‘ de rând, cu frică de Dumnezeu și nevastă, bate dracul la propriile combinații și îi mai fură și banii. Mai mult decât atât, pune sub semnul întrebării atât mântuirea cât și existența sufletului  în cel mai inocent mod posibil. Ce te faci dacă bei seara cu Satana, că Sfântul Petru nu avea cele necesare, te angajezi apoi la Rai Srl și nu-ți atingi metricii de calitate? Ivan știe, căci și acum păzește drumul celor plecați la Domnul, pe care nici Raiul nici Iadul nu-i primesc, și nici Moartea nu-i ia.

Gala Galaction abordează problema fantasticului, a celor necunoscute, într-o manieră creștină. Asemeni lui Creangă, aparține clerului, însă aici nu întâlnim draci bătuți cu nuiaua sau umor moldovenesc, ci o moară demonică ce bate sufletele damnaților sau iubirea de tip blestem ce face un preot să rătăcească de la slujba Divinului. Vasile Voiculescu, un autor cunoscut pentru proza fantastică, abordează aceeași tematică ca și Galaction, însă prin totem, misterul fiind animalic, aproape erotic. În Lostrița acel natural, poate banal în viziunea umană, aduce elementul uman în culmile nebuniei. Exact ca un horror psihologic, noi suntem părtași la obsesia eroului  pentru a prinde demonul și a salva lumea.

             Și cu toată această moștenire atât spirituală cât și ezoterică, noi sărbătorim cu puțină aviditate Sfântul Andrei, mai sus numitele Sânziene sau Rusaliile. Deși tradiția populară, din bătrâni lasă cu limbă de moarte anumite ritualuri păgâne destinate chiar Paștilor sau Anului Nou, nu știu să fi fost părtașă, sau mai bine zis nu le-am găsit în mainstream. O fi oare prezența Bisericii, sau pur și simplu ani de cotropiri, dezechilibru socio-economic sau doza aia de nihilism cultural din anii comunismului? În comparație cu celelalte țări care au o istorie lungă de povești cu fantomele, Halloween-ul și chiar spiritismul de familie, noi avem chiar o istorie cu vrăjitoare și babe descântătoare, atât cât e minimul necesar pentru pașaportul de UE. Marea Britanie, patria fantomelor și a Colindului de Crăciun descoperă plăcerea pentru macabru și sumbru încă de după Revoluția Industrială. Prin romane precum Călugărul, Italianul, Misterele din Udolpho, culminează în epoca Georgiană și Romantică plăcerea pentru tot ce nu era moral și acceptabil. Ca mai apoi, Jane Austen să se decidă să ridiculizeze toate vânătorile de vampiri în Northanger Abbey. Și să nu uităm că romanticii nu numai că-l fac cool pe Eminescu,  dar se popularizează cel mai faimos român, Dracula, sau cum îl știm noi Drăculea aka Vlad Țepeș. La SUA nu mai zic, o pătrime din vânzările de dulciuri au loc de ziua de 31 Octombrie numai. Ei au dat tonul, mai mult sau mai puțin, sărbătoririi acestei zile în lumea vestică. Dar chiar și SUA nu cunoștea această zi decât după venirea emigranților irlandezi, fiind guvernată de un puritanism protestant de cea mai engleză origine. De aici se înțelege că până și cultura poate veni cu barca în unele cazuri. 

               Noi, românii nu avem nici emigranți irlandezi, nici vrăjitoare faimoase arse pe rug, Inchiziția era prea scumpă și casele sunt bântuite numai de rate la bancă. Ce avem sunt Dracula (dar oricum ni l-au furat englezii pentru că Țepeș, Dumnezeu să-l ierte nu vânează adolescenți curioși prin pădure ci mai mult neatârnarea Țării Românești în fața Imperiului Otoman cu tendințe de expansiune), strigoi, multe superstiții cu babe ce dau în cafea și care țin draci închiși în cutii (dacă era după mine erau prinși în pungi puse în alte pungi) și nu în ultimul rând foarte multe teorii despre ce și cum se întâmplă după moarte. Ce mi se pare interesant este că Moșii de Toamnă sunt sărbătoriți în prima sâmbătă a lunii noiembrie și cei de iarnă sunt stabiliți mai degrabă în conformitate cu Săptămâna Patimilor. Anul acest pică fix însă cu o zi înainte de Halloween.

               De ce ar fi interesant de discutat despre Moșii de Toamnă sau pomană, acea tradiție în jurul cimitirului și a pridvorului bisericesc? Pentru că e o variantă culinară de a celebra strămoșii, a marca cumva omenește nemurirea promisă de Invierea Cristică și nu în ultimul rând este un mod de a te reconecta la comunitate și de a mâncă tot ce aburește și se cinstește. Pentru ne-inițiați ritualul pomenii nu este strict legat de înmormântare, acolo sunt reguli stricte în legătură cu ce și cum se dă și cui, ci aici literalmente te focusezi pe cei ce au plecat din familie, ce le plăcea și cum ne amintim de ei. Se cumpără farfurie, tacâmuri, cană și o lumânare, se gătește metodic o porție generoasă de mâncare, trebuie neapărat să fie caldă, aburii simbolizând într-un fel sufletul celui răposat și se toarnă băutura preferată.  

                Punerea mâncării în vasele noi se face acompaniată de o incantație scurtă, ce seamănă mai mult cu o rugăciune: ˮIa de sufletu lui...‘ (și aici vine parte interesantă că dai, și dai pentru toți cei pe care poate i-ai îndrăgit doar din poveștile mamei sau a bunicilor, sau poate dai pentru un unchi care tot timpul îți aducea portocale de Crăciun și te lăsa să-l tragi de mustăți sau pentru tanti Geta care făcea plăcinte duminica și te chema să-ți iei pe alese mai ales când erau aburinde și tot așa continui lista cu toți acești oameni care au venit împreună să te facă om, direct sau indirect). Cel ce primește în numele răposatului răspunde ”Bogdaproste”. Nu, nu îi voodoo, vine din rusescul ”Бог да прости” care înseamnă Dumnezeu să-i ierte. Se poate practica acasă, la cimitir, la un prieten. Foarte versatil. Eu dau tot timpul pentru o străbunică bere și alune că avea o pasiune pentru combinația asta. Străbunică ce nu am avut plăcerea să o cunosc, dar mi-a marcat viața prin faptul că a fost atât de curajoasă să tindă la un destin mai bun pentru familia ei, ea a fost mâna care a împins “leagănul evoluției ˮ în tribul ei. 

Analizând la prima mână acest ritual, ortodox prin excelență, vedem multe nuanțe tribale și mai ales misterioase. Căci oare ce sunt strigoii dacă nu suflete ce nu primesc de pomană și sunt acei uitați ai lumii umbrelor. Dăm de pomană mâncare caldă, farfurii și tacâmuri ca cei de dincolo să nu ducă lipsă de nimic. Ma mult sau mai puțin, această tradiție seamănă cu ritualurile de Parentalia sau Pomona unde romanii dădeau fructe, mai ales mere și nuci în cinstea strămoșilor, aceștia, similar cu noi, doreau să știe că cei morți sunt bine și nu duc lipsă de micile plăceri din viață. Să se asigure că și-au găsit liniștea și că nu se întorc să își bântuie rudele. Pe același principiu în Moldova, de exemplu, se face curat în casă și se acoperă oglinzile în timpul și după priveghere, pentru a se asigura că sufletul mortului nu se pierde în drum spre Judecata de Apoi.

Și totuși, nimic din Moșii de Toamnă/Iarnă sau alte tradiții funerare nu ne aduc nici măcar aproape sărbătoarea de Samhaim a celților. Acel prilej pentru a sărbători sfârșitul verii și începutul iernii. Un prilej de a închina sacrificii strămoșilor și zeilor, a speria spiritele malefice ce guvernează iarna cea grea și de a chema morții spre a divina vara ce va să vină. Dar oare de la ei știm de duhuri rele și bune, fantome și demoni ? La noi. e clar că fantomele au venit odată cu creștinismul, căci Zamolxe nu pare să fi pierdut vreun dac de la ospățul veșniciei. Sfântul Apostol Andrei convertește întregul popor la minunea Învierii și a Sufletului veșnic, însă nu îl exclude rătăcirii.

Fantomele și demonii sunt oarecum de la începutul lumii, de pe cînd vechiul imperiu al Mesopotamiei împărțea lumea spiritelor în zei, demoni și fantome. Fiecare primea un cuvenit respect și sacrificiu. Pe unii îi onorau, ca și romanii și noi de altfel, prin comemorare și ofrande, de ceilalți se fereau, prin costume ale demonilor rivali (familiar cu Samhaim și Halloween-ul actual). Strămoșii și zeii, deși similari în abordare, comandau diferite niveluri de respect, însă supărau și fericeau muritorii la fel.

Așa că acum, de vestita seară de Halloween,cumpără un rând de farfurii, căni și toate cele, gătește sau dă o comandă, scoate un album foto din ’90 și adună-ți oamenii pentru a celebra strămoșii, cu sau fără măști, strigoi sau dulciuri, ia un dovleac, sau un latte cu aromă de toamnă, de o comandă de cărți, că doară nu te-am făcut curios degeaba.

Sfârșitul bancului (că n-am uitat) este că toți suntem în egală măsură păgânii unei civilizații, așa cum știința consideră ritualurile religioase infantile și înapoiate, așa și romanii se uitau cu superioritate la celți, ca mai apoi ei însuși să aibă imperiul ciuntit de creștini, ca o mare victorie a Creștinismului asupra decadenței păgânești.

Bibliografie:

1.      Noaptea De Sanziene I, II - Mircea Eliade

2.      Nuvele Inedite - Mircea Eliade

3.      Povestiri, Povesti, Amintiri - Ion Creanga

4.      Roxana. Papucii Lui Mahmud. Doctorul Taifun - Gala Galaction

5.      Iubire Magica. Povestiri - Vasile Voiculescu

6.      Datini Si Eresuri Populare De La Sfarsitul Secolului al XIX-lea

7.      Despre Vise Si Vedenii - Ilie Cleopa

8.      Parapsihologia. O Cale A Ratiunii Catre Dumnezeu? - Traian D. Stanciulescu

9.      Viata Dincolo De Moarte - Yog Ramacharaka

10.  Exorcistul Romei Se Destainuie - Don Gabriele Amorth

11.  Magie, Stiinta Si Religie - Bronislaw Malinowski

Poze:

·         www.pixabay.com

·         Giovanni Battista Gaulli - http://www.terminartors.com/artworkprofile/Baciccio-Saint_Francesca_Romana_Giving_Alms

 by Diana Atasiei