Cărți care au inspirat tablouri

            La fel cum influencerii în zilele noastre se despart în ghilde cu diferite puncte de interes, de la gaming, dyi, fashion sau pur și simplu horror, așa și artiștii se împart în epoci, curente și stiluri. Din cele mai timpurii vârste ale omului, artiștii se congregau în diferite spații (peștera nr.6, biserici, cafenele, crâșme, săli de facultate sau chiar în agora) pentru a-și împărtăși interesele comune indiferent de mediul pe care îl alegeau pentru a se exprima. S-au legat și prietenii celebre, Zola era un prieten apropiat al lui Cezanne, Hermann Hesse cu Thomas Mann,  Cehov și Jane Austen (doar în fanteziile mele), Rafael și Michelangelo (cam cât de mult pot fi prieteni un călugăr cu Casanova în cele ale frumosului), Nietzsche cu intreaga mișcare nazistă, sau gașca Maiakovski,  Soljenițîn, Pasternak și partidul comunist rusesc (ultimele doua exemple sunt prietenii toxice, dragilor, să recunoașteți semnele de la început).

            Dacă eternul filosof, internetul, ne-a învățat vreodată ceva, aceea este că ești suma oamenilor cu care îți petreci timpul, morți sau vii (noi aici nu judecăm). Valabil, la fel ca pentru omul de rând, cât și pentru marile minți gânditoare ale oricărui secol, te alături celor care îți validează interesele și opiniile. Autorii, pictorii și criticii de artă se găseau deseori în același salon sau la cuțite conversaționale și absint prin cafenele. La fel cum clanurile mafiote își reglează conturile prin asasinate și războaie ilicite, așa și cronicile criticilor puteau îngropa sau înălța steagul oricărei mișcări artistice.

            Putem oarecum teoretiza că poate era foarte greu să susții orice fel de relație cu un geniu, știm de la Eminescu că-s indivizi singuratici ca IT-iștii moderni. Însă așa cum BTS are fandom cât pentru trei generații, la fel și Sfântul Toma de Aquino s-a bucurat de cititori și admiratori timp de generații. Din aceste tipuri de relații și afecțiuni, ideile, mișcările și motivele artistice au circulat de la carte la tablou, la film. Nu putem să infirmăm importanța cărților și a tiparului în circulația ideilor, și, uneori, din câteva cărți nu numai că s-au făcut filme reușite ci și mii de tablouri care au marcat Renașterea, Clasicismul, epoca Romantică sau chiar Postmodernismul.

            După cât a permis cartea cărturarului să cultive puținul fir al cunoașterii și opiniei personale, am enumerat mai jos cărți care au dus la pictarea unor mari opere de artă care au rămas arse în mentalul colectiv al tribului homo sapiens sapiens.

1.      Biblia

Biblia este de departe cea mai prolifică sursă de inspirație în arta Renașterii și Clasicismului, singura muză care o face de rușine fiind istoria. Găsim opere de artă veritabile de la Leonardo Da Vinci la Michelangelo, Giotto, Massaccio, Crivelli, Botticelli și încă n-am atins perioada Barocului. Biblia, în orice cultură europeană este un generator de scene și personaje care au străjuit pânzele multor curente artistice. Din rațiuni de timp cât și de preferință personală, căci s-au scris volume întregi de artă pe baza acestei tematici, verificați secțiunea de Artă la Anticariat Odin, am să aleg numai tablouri care o au în centru pe Fecioara Maria:

       Ca și scenă, momentul Bunei Vestiri este deosebit de important. Are o încărcătură spirituală puternică fiind momentul pivotal al Evangheliei, și ca estetică este unul dintre scenele mele preferate din imaginarul renascentist. Poate și pentru că apare o femeie ca fiind focusul ochiului, o femeie unică, ce se desprinde de legile firii prin puritate, devotament, iubire dar care se bucură și de o anonimitate culturală pe care artiștii puteau să o exploateze. Nu se știe exact cum arăta, putem doar intui, dar îmi place să cred că a purtat de-a lungul timpului chipul multor femei iubite, muritoare de rând, care stârneau în inima bărbaților o fascinație similară. Dacă mă refer strict la tablourile din articol, deși au același subiect și aparțin aceluiași secol,  interpretările sunt lumi distanță.

     În primul tablou Fra Angelico folosește imaginarul mănăstirii în care petrece mulți ani din viață: vedem două personaje aproape statuare într-un spațiu șters, cu o fâșie vegetală care pare să împingă privitorul doar spre femeia care stă așezată. Așa un taboo, o imagine a purității, a acceptării sorții în pacea Domnului ce străjuiește lumea, asemenea coloanelor care străjuiesc totul în jurul ei. Dar tabloul devine mai complex de atât, fereastra cu zăbrele, natura din afara coloanelor, curcubeul de pe aripile îngerului. Sunt multe de explorat, și totul a început de la câteva cuvinte care au fost traduse și transmise prin tipar, copiști sau icoane timpurii.

       Cum ar fi cel de-al doilea tablou, vedem de data aceasta interpretarea lui Botticelli care este plină de dinamism, pare că doar prin admirarea tabloului am pătruns neinvitați în camera intimă a cuiva. Postura Fecioarei Maria trădează o umanitate cu care putem empatiza, pare că se prăbușește la vederea îngerului, însă își păstrează serenitatea chipului. Pe fereastra din spatele îngerului vedem silueta unui oraș contemporan cu pictorul, un soi de transplantare a umanului rutinat pe fundalul unui fenomen divin.

1.     Shakespeare & Comp.

            Controversatul dramaturg creează adevărate monumente închinate comediei, ridicolului și a iubirii. Apreciat secole de-a rândul, a devenit mai mult decât un simbol pentru Regatul unit, ci chiar pentru teatru ca artă. Deci nu putem fi deloc surprinși că mulți pictor au ales să reproducă piese și personajele sale în tablouri.

          M-am dus direct la piesa Hamlet, pentru că e cea mai prolifică în a lăsa strămoși atât in pop-culture cât și în sanctuarul colectiv al emoțiilor adolescenților rebeli și neînțeleși. ”Something is rotten in the state of Denmark” poate descrie din plin multe situații problemtice din viața cotidiană. Deși nu suntem toți prinți moștenitori care sunt bântuiți de răzbunare și fantoma lu’ tata, într-o perioadă în care dacă o luai pe ulei era complet acceptabil, sănătatea mentală nefiind un trend și amenințările iubitei tale că se sinucide dacă nu mai vrei să fii cu ea erau  o prevestire a unei înmormântări cțt se poate de reale, cred că ne-am spus de cel puțin o dată dimineața, înainte să ieșim din protecția așternutului, spre realitatea crudă, celebrele: ”A fi sau a nu fi...”.

1.    Dante Alighieri

       Așa cum nu poți să spui Vatican fără Papă, cam așa nu poți să spui Iad fără Dante. Faimosul autor italian își lasă amprenta stilistică asupra celui mai terifiant loc din perioada Evului Mediu, Iadul.

Scena din tabloul lui Bouguereau surprinde unul dintre cele mai terifiante cercuri ale iadului, rezervat  pentru cei ce înșeală și cei iscoditori, printre care se numără ghicitorii, vrăjitoarele, ipocriții,

     Basmele sunt acele opere care pur și simplu intrigă comunitatea științifică, se găsesc primordial în formă orală, până în Romantism unde orice autor care se respectă se străduiește să le culeagă în antologii cu iz naționalist. Indiferent de zona în care se întind, ei împărtășesc simboluri comune, ce se pot împrăștia și peste continente.

        Fiind așa o piesă importantă a literaturii ca și artă, acest tablou mă încântă foarte mult prin tematică și simbolistică.

Imaginea fetiței ne reamintește atât publicul țintă al basmelor, copiii, cât și personajul principal din basm, o prințesă a unui rege văduv.

     Privirea, poziționarea personajului și imaginea capului de cerb sunt delicioase. Cerbul este atât un simbol al virilității cât și al casei regale. Doar regele putea vâna cerbul din pădurile țării. Figurina feminină din partea dreaptă poate fi o imagine a mamei vitrege sau a vitregiei condiției feminine în ceea ce privește lumea aristocrată.

          Faptul că acel trofeu a devenit jucăria unei fetițe și modul în care îl poartă, asemeni unei regine învingătoare, arată că din personajul basmului pictorul a putut reinventa un alt fel de prințesă, cea care conduce prin parteneriat cu tatăl, nu în postura de consoartă-trofeu a unui eventual soț.

1.     Don Quixote de la Mancha

Pentru a nu reinventa roata sau mai bine zis, moara de vânt, nu m-aș apucă să-l lau pe Cervantes. Este clar că romanul său antiroman este o capodoperă și ca a pus bazele multor alte romane respectabile. Eroul eponim și pajul său au cultivat importanța idealului, a răzvrătirii împotriva realității și că cei cu adevărat nebuni pot fi filosofi sub acoperire. Ultimul tablou este unul de Pablo Picasso. Stilul simplu, aproape accidental cred că se potrivește cel mai bine cavalerului spaniol sfrijit lovit de ideal și dorință de aventură.

          Un roman modern într-un tablou în stilul artei moderne, ce ca și romanul și-a propus să-și nege propria moștenire culturală și să disrupă perspectiva privitorului/cititorului.

           Nu cred că se găsea situație mai fericită decât ca Picasso să ilustreze pe Quijote, canalizând astfel în cel mai sincer mod intențiile lui Cervantes.

Surse și locații:

Tablou1: Poză preluată de pe wikipedia.org; Buna Vestire de Fra Angelico, sec. XV

Tablou2: Poză preluată de pe Web Gallery of Art; Annunciazione di Cestello de Sandro Botticelli, sec. XV

Tablou3: Poză preluată de pe Web Gallery of Art; Ophelia de John Everett Millais, sec. XIX

Tablou4: Poză preluată de pe Web Gallery of Art; Hamlet de John Henry Fuseli, sec. XVIII

Tablou5: Poză preluată de pe The Daily Art Magazin; Inferno de William Bouguereau, sec. XIX

Tablou6: Poză preluată de pe Kate Juniper Vandergugten Blog; Snow White Playing With Her Father’s Trophies de Paula Rego

Tablou7: Poză preluată de pe Artfunder Blog; Don Quixote de Pablo Picasso

By Diana Atasiei