Dacă ești un împătimit al impresiei artistice, a pensulei imperfecte și a cerului deschis prins de un șevalet călător, propun să nu continui lectura, prea mult din ce iubești dă dependență. Nu ne considerăm responsabili pentru vreun viciu artistic sau tur de muzee neprevăzut și economic destabilizator. 

”Cu toții dorim să fim văzuți nu numai să vedem.”

Nici impresioniști nu știau că sunt impresioniști când s-au apucat să picteze. Câțiva sunt asociați veșnic cu această mișcare artistică deși erau puși numai pe a șoca și teroriza criticii de artă, alții au ajuns să se răzgândească în timpul carierei sale și câțiva au fost chiar desconsiderați cu toate că erau genii în propriul drept (Cezanne, mă refer la tine, nu-i mai scrie lui Vincent că nu poate picta, nu-i ok). 

Dar reîntorcându-mă la titlu, trebuie să-i iubim, să-i iubim cum numai ei au tânjit să fie iubiți la toate saloanele de artă la care au fost, n-au fost sau unde n-au fost primiți. Fie de proprii tați, public sau chiar artiști contemporani, aceștia au fost refuzați. În ciuda tuturor suferințelor, au continuat să creeze. 

Și cred ca acest lucru spune mult despre natura umana, dincolo de preferințele estetice. Cu toții dorim să fim văzuți nu numai să vedem. Recunoașterea celuilalt ca fiind uman și nu un străin, o ființă cu care putem să empatizăm, aceasta simt eu că este la miezul acestui curent.

Te văd, te iubesc și cred că ești frumos

Până în secolul XIX-lea de obicei muzele erau prinse în atelierul artistului. De obicei toți marii artiști care îi cunoaște Europa Modernă au un atelier, cu ucenici unde strâng obiecte de studiu, modele și își creează pânzele. Pentru tablourile ce presupuneau imagini pastorale, naturi luxuriante sau peisaje monumentale se foloseau schițe facilitate de autorii însuși sau diverse surse de inspirație. Un exemplu ar fi Vermeer, reprezentativ pentru pictura olandeză de secol XVII. Faimos pentru tabloul Fata cu Cercelul De Perlă, este cunoscut pentru picturile sale cu caracter domestic. 

În stil baroc, aproape nesimțind că acestea sunt pictate, și-a atras privitorul în micul lui studio. Deși a avut patronaj aristocrat acesta nu a fost descoperit decât târziu în anii 1860 și tablourile sale apar astăzi în galerii faimoase din New York, Londra și Paris. 

Toate tablouri sale au ceva în comun: un limbaj propriu al culorilor și o idealizare desăvârșită, aproape că nu simțim că sunt pictate, ci că privim un film, o scenă plină de dinamism, pe lângă toate astea adaug la listă una bucată fereastră, harta Olandei, masa, scaunele. (podeaua pavată alb și negru din prima pânză nu este reală, era destul de sărac, numai zic ciorapii roșii și cămașa albă, însă destul de pus pe marketing ca să-și închipuie cum ar fi să aibă asemenea simboluri aristocratice în umila sa locuință).

Concluzie, a fi artist înainte de băieții puși pe impresii ținea de idealizare, imaginație și studio. Nu puteai să fii unul din breaslă dacă modelele și arta nu transmiteau o metaforă, fiind prinse într-un limbaj deschis doar inițiaților. 

Din prisma lui Vermeer, impresioniști par neteminați (o să aștept până se termină chicotelile). Manet pune accent pe pensulă și vopsea, nu pe umbre și lumini. Acesta pictează scene ce sunt ușor recognoscibile, ce pun realismul în ceva mai multă paletă decât până acum. Nu pictează pentru marii cunoscători ai artei, ci pentru orice privitor, orice ochi poate privi și se poate privi în opera lui, mai ales în Le Déjeuner sur l'herbe.Când spun că subiectul acestui tablou se poate dezveli oricărui priviri, chiar la asta se referea și Manet. Orice parisian ar fi recunoscut că în tablou se află Manet cu un amic, modelul său Victorine Meurent și multe multe probleme de tehnică și simetrie. Dacă comparăm utilizarea albului,

la Vermeer, tonurile folosite pe boneta și cămașa fetei aduc lumina din fereastră mai aproape de noi, pare reală, putem să o atingem chiar, de parcă nu-i din vopsea ci chiar material. La Manet, Victorine 

”Nu pictează pentru marii cunoscători ai artei, ci pentru orice privitor, orice ochi poate privi și se poate privi în opera lui”

pare un model de Instagram cu prea mult contrast în filtre. Nu are aceași trecere suavă a umbrelor, pare aproape scoasă din context, decupată și lipită cu forța lângă Manet. Dar are hainele acolo, lângă fructe și foiletaj franțuzesc se află o rochie la modă și o pălărie. Toate aceste detalii, împreună cu pârâiașul din dreapta sus par neterminate, grăbite, vădit pictate cu o pensulă. E ca și cum Manet a pus culoare în forme aleatorii și creierul nostru a forțat un algoritm pe ele. Mai spun că aceste doua portrete masculine sunt îmbrăcate ca doi studenți și fetele nu-s deloc? Criticii au observat și ei și nu au fost deloc darnici cu acest tablou, cu toate că își făcuse debutul la Salonul Refuzaților. 

Concluzie, cum să nu-l iubești pe Manet pentru că vrea ca toată lumea să privească și să se privească cu o candoare și o sinceritate debordantă. Și mai ales cum să nu te îndrăgostești de Victorine și să îi întorci privirea, tu însuși poate mai gol ca ea, mai vulnerabil și mai demn de iubire. Trebuie să-i iubești, nu îți dau de ale.

Arta este despre timp liber

Nu cred că este cineva care disprețuiește timpul liber și relaxarea. Aceste concepte erau închise omului simplu până la Revoluția Industrială și la modernizarea socială venită odată cu ea. Dacă până în acel punct vedem aristocrați bucurându-se de picnicuri și scene de vânătoare, țăranii și orășenii fiind reprezentați robotind alături de dobitoace sau unelte, acuma putem experimenta prin Renoir ideea de timp liber modern, de socializare, întâlnire și chiar flirt. 

Renoir pictează cupluri, scene dinamice, pline de voie bună și destindere, departe de eticheta clasei superioare. Poate de asta îl și consider așa de important ca impresionist, pentru sentimentul  care îl emană pânzele sale. Femeile elegante ieșite la plimbare, băieții cu pălării de paie încercând să fie șarmanți, luminile și sinestezia scenei, muzică, Debussy normal, râsete și pahare care ciocnesc.

Impresionismul abundă în opera sa, pentru  că este cuprinsă o clipă, o fracțiune și toată lumea deja îi altfel. Un exemplu relevant este următorul tablou care are ca temă o scenă, de asemenea ușor recognoscibilă, cupluri dansând la Le Moulin de la Galette. Am multe sentimente legate de Renoir, mai ales față de tabloul acesta. Îl văzusem într-o revistă de artă destinată amatorilor de pictură. 

”Culorile sunt minunate și pot auzi paharele, muzica și rochiile fluturând”

Emana o căldură și o plăcere incredibilă. Deși este haotică, lipsită de temă cum ar zice criticul. În prim plan sunt două femei îmbrăcate în niște rochii superbe, acestea poartă o conversație cu tânărul de la masă. Vedem lumina în paharele de pe masă ca fiind pete de alb și doi tinerii care par a scrie. Creierul înregistrează că e vopsea pe pânză căci vede vopseaua, nu e o iluzie clasică a Academiei de Artă

 (luați ca referință dragul de Vermeer menționat mai sus, care a lucrat intens să-și ascundă pensonul de pe pânză). Însă noi după îl interpretăm ca pălării de paie, cupluri care dansează, un băiat care se ascunde tacit după un copac și un băiat care șoptește ceva de după copac. Avem chiar și arii supărător de goale, cuplul din parte stângă pare izolat într-un pâlc de soare scăpat de frunzișul copacilor. Recunosc că nu pot să mă las păcălită, știu că e un tablou, nu e o operă dea lui Fragonard când efectiv simți că deranjezi personajele și nici Goya, însă e intim. E ceva ce consider demn de cea mai mare admirație, o felie de viață atât de fericită, modernă, plină de speranță și exuberanță. Este o scenă urbană care ne aduce o oarecare speranță asupra viitorului, dacă aș putea face o previziune. 

Așa că propun să-l iubim pe Renoir pentru lejeritate, pentru intimitate dar și pentru speranța și bucuria care ne-o inspiră. Culorile sunt minunate și pot auzi paharele, muzica și rochiile fluturând. Ce-i drept e că n-aud ce spune băiatul de lângă copac, dar domnișoara pară că zâmbește așa că presupun că are și situația aceea final fericit. Modest în comparație cu rebeliosul Manet, acesta nu dorește să fie pedagog al artei sau moralist ci doar să picteze viața clipă cu clipă, iubind ce este mai frumos în jurul lui. 

Arta ca apăsare și continuă improvizare

Știți că nu demult am avut o pasiune cibernetică aproape năucitoare pentru o pisică veșnic supărată? Da, despre Grumpy Cat vorbesc, Dumnezeu să o odihnească în pisicescui rai cu verdeață. Apăi așa e și Cezanne pentru Impresioniști, veșnic nemulțumit față de propria artă și de a altora (serios că trebuie să-i dai pace lui Vincent, te iau de urechi) și cred că printre puținii artiști care nu suporta să fie privit cât pictează. Picta incredibil de meticulos, și acuma știu că până în punctul acesta am tot pus accentul pe cât de neterminată îi arta lor și o corelez cu apăsare. Da, pare antitetic, dar nu este. El muncea atât de mult la tablourile sale încât subiectele vegetale îi mucegăiau sau chiar se ofileau iremediabil și subiecții umani erau puși pe niște improvizații cvasi periculoase pentru a nu se mișca cu orele, cel puțin așa atestă domnul Vollard (vezi jos la recomandări). Acest fapt aducea batjocura colegilor de breaslă pentru că recurgea la flori de hârtie și vai și amar de artistul ce nu picta viața. 

Îl iubea mult pe Zola, incredibil de mult. 

Și acesta era incredibil de preocupat de artiști și de curentul impresionist. Manet chiar îi face un portret, nu unul clasic ci mai degrabă în stilul lui în care ce e în jur spune despre Zola mai mult decât expresia. El scrie la rândul său despre diverse scene aparținând orașului, călii ferate și industriei, teme ale modernului. Aceste teme care rămân, în mod normal, în afara spectrului literar. Imaginea ucigașului, psihologia unei crime și prostituția erau abordare într-o manieră modernă, introspectivă. 

Când a devenit faimos acesta Cezanne a preferat să se retragă în natalul Aix, însă când iubitul său autor a murit, acesta l-a jelit o zi și strângea la piept scrisorile corespondente, singura bucățică rămasă tangibilă din acea relație. 

Deși ursuz și pus mereu pe discuții în contradictoriu era foarte deschis în polemici despre artă cu Zola și chiar discutaseră asupra unor puncte forte pe care un tânăr artist ar trebui să le ia în vedere în ciuda Academiei. Zola ajunge să publice intens despre mișcarea aceasta artistică însă Cezanne dăinuie în obscuritate. Tablourile nu i se vând, din contră, el chiar dăruiește câteva pânze pe care autorul le ține sub cheie. 

”Îl iubea mult pe Zola, incredibil de mult”

Nu cred că pot începe să comentez problemele pe care le abordează Cezanne în pictură fără mai întâi să ne izbim de o operă neterminată care pare făcută în timpul orei de artă plastică la liceu pentru o notă de trecere. Atât privitorul cât și criticul nu cred că-l acceptă cu ușurință, refuză atât de drastic modul în care înțelegem natura moartă. Cultura olandeză mai ales are o tradiție intens cultivată în realism când se creează o natură moartă. Atât de bine era integrată pensula și vopseaua în pânză încât voiai să apuci mărul din ramă. Aici e clar că pictura refuză să facă acest lucru și pune chiar la îndoială imaginea unui măr. Pare pueril, dar ce este cu adevărat un măr? Nu este el doar lumina care se răsfrânge în retina noastră. Vaza, fața de masă și pânza albă aproape sunt de piatră și pun multe dileme de spațiu și mai ales lipsa vopselei și prezența schiței pe latura stângă. 

Este atât de clară nesupunerea față de înțelegerea academică a rolului artistului în raport cu pânza. El inclusiv începe o deconstruire a perspectivei, mai mult decât se poate analiza la ceilalți confrați ai săi. Pune vopseaua și tușele nu în slujba formei ce trebuie să formeze ci a distorsionării cadrului. Unele mere sunt înecate de șervetul alb nestilizat, altele se bucură de tușe de alb, interpretarea luminii. Vaza, prezentând fațete și unghiuri dar fără dimensiune. Simțim că nu are adâncime, deci scopul ei de a pune flori este și el denunțat. Picasso va lua acest tablou ca referință in continuarea acestei deconstruiri a privirii și a perspectivei. 

Așa că trebuie neapărat să-l iubim și pe acest ursuz al artei pentru dimensiunea sensibilă cu care a spus atât de clar că el va fi condus de propria privire și pensulă și nu de canon, dând aripi astfel la o nouă generație de creatori. Aceea care vor trebui să descopere noi mijloace de a intui arta și scânteia de geniu. 

În loc de încheiere:

Trebuie să ne iubim artiști și atunci când nu suntem de acord cu ei. Nu pentru că ar trebui să fie reduși la statul de copii creativi ci pentru că ei schimbă lumea și formează modul în care interpretăm anumite ritualuri sociale. Un nud până la impresioniști niciodată nu era o femeie reală ci era tot timpul o Venus, o Diana, o nimfă, un model idealizat al feminității. La ei aveau chiar și nume și rochii la modă, pe ele sau lângă ele ce-i drept. Înțelegeau modernul și surprindeau clipele, impresiile, momentele pentru că intuiau o celeritate a viitorului, ceva ce noi deja experimentăm ca și comun, uzual. 

Surse Tablouri:

1. Vermeer, Arta de a picta (Kunsthistorisches Museum Wien)

2. Vermeer, Ofițerul și fata (The Frick Collection, New York)

3. Manet, Le Déjeuner sur l'herbe (Musee d’Orsay, Paris)

4. Renoir, Bal du moulin de la Galette (Musee d’Orsay, Paris)

5. Cezanne, Natură moartă cu mere (Lillie P. Bliss Collection)

Recomandări: 

1. Enciclopedia Picturii Flamande Si Olandeze - Robert Genaille

2. De La Manet La Lautrec - Lionello Venturi

3. La Pieture Moderne I-V

4. Viata Lui Renoir - Henri Perruchot

5. Ascultandu-i Pe Cezanne, Degas, Renoir - Ambroise Vollard

6. Natura Moarta. Secolul Al XVII-lea

7. Viata Lui Cezanne - Henri Perruchot

8. Nana - Emile Zola

9. Emile Zola - Ion Braescu

10. Germinal - Emil Zola

11. Cezanne Si Exprimarea Spatiului - Liliane Brion-Guerry

12. Blestematii. De La Cezanne La Utrillo - Gilbert Guilleminault

13. Scrisori Despre Cezanne - Rainer Maria Rilke